A fost o perioadă de tăcere, aici și dincolo, în lumea reală. Este încă, pentru că nu știu sau nu pot sau nu vreau să văd rostul exteriorizării. Consider că suferința este un moment extrem de personal. Și nu mă pot convinge de contrariu.
Nu rostesc cuvintele cu aceeași ușurință cu care le scriu si nu le public cu aceeași ardoare cu care le salvez din uitare. De mine.
Și pentru că trece timpul și pentru că încep să uit, mi-am dat seama că am nevoie de expunere. De notificări mici, care să mă oprească din confuzii, de momente cu zâmbete mici pentru viitoare amintiri mari și frustrări care să se topească în derâdere. Pentru că am vrut să renunț, dar mai ales pentru că azi m-am entuziasmat pentru o idee. Și nu, nu e luni :)
Nu rostesc cuvintele cu aceeași ușurință cu care le scriu si nu le public cu aceeași ardoare cu care le salvez din uitare. De mine.
Și pentru că trece timpul și pentru că încep să uit, mi-am dat seama că am nevoie de expunere. De notificări mici, care să mă oprească din confuzii, de momente cu zâmbete mici pentru viitoare amintiri mari și frustrări care să se topească în derâdere. Pentru că am vrut să renunț, dar mai ales pentru că azi m-am entuziasmat pentru o idee. Și nu, nu e luni :)