Antipoezie de sezon

E toamnă. E frig şi mi se strânge pielea pe obraji şi sângele pulsează înăuntru şi mă simt viu. E umezeală. În oase, nu doar în priviri şi în palmele care se stâng dureros, întrebător. E o altfel de toamnă sufletească, e frig şi în minte.

Şi negru peste tot, departe de decoruri colorate de artişti cu mâini pline de har. Se descompune verdeaţa, întocmai cadavrelor. Sec, fără tresărire de emoţie. Sunt pregătirile de înmormântare şi rătăciţii în simţuri caută nostalgii în ritualurile astea, ce profanare să cred că înţeleg.

E ceaţă joasă, ca o confuzie emoţională, cât să mă facă nehotărât. Să mai cred în Lumină sau să aleg obscuritatea. E linişte, mă lovesc de orgolii în cuvinte. E gălăgie, ţip şi totul e în capul meu.

E toamnă şi nu mă mai sufoc.