marți, 30 septembrie 2014

Un moment (III)- Despre noi, cei care suntem

marți, septembrie 30, 2014 Scris de Cristina 4 comentarii
     Intru în bancă și întreb portarul care e ghișeul pentru schimb valutar, neștiind direcția și organizarea locului.
     -Domnișoară, mă reține el după ce-mi indică locul, acum schimbul e foarte neavantajos, vino mâine de dimineață și ai curs bun, acum chiar nu e de cumpărat!
     Rămân pe loc, suspendată în contemplare față de reacția lui 3 secunde, apoi ies în trotuar să dau un telefon, să mă asigur de necesitatea operațiunii care tocmai îmi fusese descurajată. Primesc confirmarea, reintru în instituție, portarul ridică o sprânceană către mine. Pășesc curajoasă spre ghișeul cu operațiuni de schimb valutar, spun cu avânt ce vreau. Funcționarul, altă surpriză.
     -La ora asta, schimbul este foarte prost. Pierdeți mult, eu vă spun. Veniți mâine după 9 și găsiți schimb bun, noi îl modificăm zilnic după ora 3, e neavantajos.

joi, 25 septembrie 2014

Un tren, un dor

joi, septembrie 25, 2014 Scris de Pătrățel Niciun comentariu
     Locuiesc într-un apartament închiriat, lângă liniile de cale ferată, în jumătatea orașului considerată mai puțin bună. Deși departe de gară, le aud și le văd și pot ține astfel suficient de clar evidența trenurilor.

     Le văd de pe geamul sufrageriei, când stau la birou. Același birou care-mi amintește condiția de artist ratat și de care nu ma îndur să scap pentru că e ca și cum aș renega o bucată din trupul meu. De pe geamul balconului, singurul spațiu alocat viciilor, unde-mi fumez așteptarea în lipsa ei, în mici împreunări de buze la distanță de umerii și fruntea și gâtul și toată anatomia corpului ei. Din fața blocului meu și a celor vecine, pe unde-mi port pașii, în căutare de nuci verzi și nici eu nu mai știu ce. Trăiesc un singur anotimp de cand m-am mutat aici, e toamnă continuă.

     Le văd cum trec, fracțiuni de secundă, prin fața mea. Ca oamenii prin viețile altora. Le aud în viteză, unele mai grăbite, altele mai leneșe, introvertite sau duduind aproape vulcanic, de parcă n-ar ajunge toate la aceeași destinație, întocmai nouă.. În culori vesele sau monocrome, locomotive solitare sau vagoane numeroase, marfare sau personale, cu coridoare împânzite de curioși care admiră periferia orașului de câmpie sau cu capace uriașe, cu contururi rotunjite sau, din contră, cu colțuri. Asemenea caracterelor noastre.

     Rămân tot timpul cu privirea țintuită după ele. Mi-e dor de trenurile pe care nu le mai cuprind cu vederea ca de oamenii pierduți.

     -Să nu-ți pară rău după trenuri, îmi mai zice ea când îmi ghicește tristetea din ochi. Și nici după mine, știi cum e vorba aia...

     Și mie îmi pare rău, deși ea-mi șoptește mereu" Ai grijă să nu te pierzi pe tine".

     Și ea nu știe și o privesc așa, îndrăgostit cum sunt, surprins până la intrigare de cât de frumoasă e ea și lumea întreagă, dacă nu ar fi atâta durere. Și toate trenurile astea care îmi poartă dorurile, fără să aibă urmă de regret.

joi, 11 septembrie 2014