luni, 14 aprilie 2014

Erica, vol. 3

luni, aprilie 14, 2014 Scris de saramon Niciun comentariu
În această dimineață, pe Erica o învălui un sentiment cu care nu era familiară. Era un amestec straniu de singurătate, nesiguranță și fericire.

Se uita în oglindă și își studia cu atenție ridurile de pe față, încercând să-și amintească momentul în care a observat apariția fiecăruia în parte. Și trebuie spus că Erica avea o memorie de-a dreptul uluitoare.

Părul îi era ușor ciufulit, dar astăzi nu avea niciun chef să-l mai pieptene. Totuși, rămase puțin surprinsă când își dădu seama că nu poate distinge niciun fir alb care, cel mai probabil, ar fi convins-o să se vopsească pentru prima dată. Cu toate acestea, zăbovi câteva momente gândindu-se la ce culoare i s-ar potrivi mai bine.
Ochii căprui, abia vizibili prin ochelarii săi de soare cu ramă verde-smarald, i-ar fi trădat nesiguranța care o însoțea în această dimineață, dacă cineva ar fi fost prin preajmă să observe.

Însă, nu era nimeni iar Erica decise că o plimbare ar fi o idee chiar bună pentru a-și începe ziua.

Ar mai fi fost cel puțin două ore până la prânz, dar canicula începuse deja să se instaleze. Erica străbătea cu pași egali parcul supra-aglomerat iar, după un timp, se așeză pe o bancă, lăsându-se pradă razelor solare.

Pe Cris îl știa de mai mulți ani, însă, în ciuda memoriei sale uluitoare, nu-și mai putea aminti când l-a întâlnit prima dată. Ce-și amintea totuși era acea zi în care l-a zărit într-o intersecție și au băut o cafea împreună. Fără îndoială, aceea fusese cea mai proastă cafea pe care o gustase vreodată, dar, paradoxal, locul acela îi deveni drag.

Când l-a văzut ultima dată, l-a sărutat și i-a spus că lucrurile, rareori, sunt ceea ce par, că oamenii se tem nu de ceea ce nu cunosc, ci de ceea ce nu înțeleg, că, de cele mai multe ori, cuvintele ascund secrete, la fel ca și ochelarii săi de soare cu ramă verde-smarald. I-a mai spus că tăcerea e întotdeauna sinceră.

După care, a tăcut.

Dar astăzi ar vrea să vorbească. Și, fie vorba între noi, dacă l-ar întâlni acum, ar fi cea mai fericită fată din lume, deși, cel mai probabil, ar refuza să arate asta.

Ce nu știa, însă, Erica era că în câteva momente îl va observa pe Cris stând pe o bancă, la câțiva metri distanță. Se va ridica și, cu pași repezi, se va îndrepta spre el. Numai că, în graba sa, se va împiedica de rădăcinile unui copac bătrân și își va pierde ochelarii. Iar Cris va începe să alerge. Însă, nu pentru că se va grăbi undeva anume, ci pentru că va avea certitudinea că dacă n-ar face-o, va îngheța cât de curând.

Temperatura se va apropia de nivelul înghețului și va continua să coboare când Cris se va opri brusc din alergare. Va face la stânga, ușor nesigur, pe o alee acoperită cu frunze uscate. Se va opri pentru o clipă la jumătatea ei și, deși nu-și va mai simți deloc degetele, îi va întinde mâna. Iar ea îl va cuprinde în brațe şi vor rămâne complet nemișcați.

Parcul va deveni pustiu când temperatura va coborî sub pragul suportabilităţii. Iar pentru prima dată în cei 25 de ani, Erica va uita complet de ochelarii săi de soare cu ramă verde-smarald.

THE END

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu