Nu ma simt singura pe fundal de serenada greiereasca, cand eu detesc broastele.
Nu sunt izolata, cand prin perdeaua trasa, un spectacol grabit de fulgere tacute se pune pe scena norilor pentru mine. Caci pe ulita copilariei, luminile caselor vecine sunt stinse si nimeni nu-mi impartaseste complicitatea nocturna.
Nu sunt, ce pacat! nici prea motivata, cand intind o mana dupa un pahar de hidratare cu bule de dependenta si ma lovesc de un cotor din teancul celor 2 mii de pagini neasimilate, cand imi conturez viitorul deruland filme trecute.
Nu sunt nici prea insistenta cu concentrarea mea, o las sa alunece in amintiri, supozitii si ganduri printre randuri, deloc pe subiecte.
Nu sunt deloc de cuvant, mi-am tot fixat termene limita fara constrangeri exterioare, pe care mi le-am calcat sistematic. Si daca as putea translata macar putin din rusinea care ma incearca fata de oamenii de la care invat fara carti la propria persoana, as deveni mai putin ingaduitoare cu flexiunile mele de stare. Si nestare. Si mi-as gasi mai putine scuze, contexte si pretexte. Si m-as apuca naibii de treaba, fara alte texte.
Nu sunt ambitioasa. Ciudat, eram. Si pot sa simt de acum dezgustul si detasarea pe care le voi incerca in momentul in care ma va lovi compasiunea viitoare a celor mai putin dragi, dar intersectati obiceiurilor mele sociale, fata de rezultatele pe care le pot anticipa, raportat la situatia care a fost. Care este. Care constituie scuza adjectibila* in fata lipsei de motivatie, concentrare, cuvant, ambitie.
Si cum nici macar scarba asta definitiva fata de sentimentul negativ al compasiunii ce urmeaza nu ma incita la pus osul la treaba si mana pe dinti, nu stiu ce resurse sa mai invoc. Si la ce sa mai renunt. Si pentru ce sa ma cert.
---
Nu mai fulgera, nu mai canta greierii. Ploua. Azi e deja maine. Azi e timpul.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu